Capitolul XI – Pe meleaguri noi

Pe meleaguri noi

Habarnam se trezi într-un loc cu totul necunoscut. Era culcat în pat şi înota în puful unei saltele. Salteaua era atât de moale, de parcă ar fi fost umplută numai cu pufuleţi de păpădie.
Îl treziseră nişte voci. Deschise ochii şi privind în jur constată ca era culcat într-o cameră străină. La colţuri văzu nişte fotolii micuţe. Pe pereţi atârnau covoraşe şi picturi reprezentând diferite flori. Sub fereastră se afla o măsuţă rotundă cu un picior. Pe ea, un morman de aţă de toate culorile pentru brodat, iar alături o perniţă cu ace şi bolduri, asemeni unui arici cu ţepii zburliţi. Mai încolo se găsea un birou cu toate cele necesare pentru scris. Alături era biblioteca. Pe cel mai depărtat perete, lângă uşă, o oglindă mare. Iar în faţa oglinzii stăteau două prichinduţe şi discutau. Una purta o rochie albastră din mătase strălucitoare, cu un cordon din acelaşi material, legat la spate cu o fundă. Prichinduţă avea ochi albaştri şi părul de culoare închisă, împletit într-o coadă lungă. Cealaltă purta o rochie pestriţă, cu floricele trandafirii şi violete. Părul blond, aproape alb, îi cădea în valuri pe umeri. Îşi tot potrivea în oglindă pălăria în timp ce gura nu-i tăcea o clipă:
— Ce pălărie nesuferită! Oricum o pui, tot degeaba. As fi vrut să-mi fac o pălărie cu boruri largi, însă nu mi-a ajuns materialul, aşa că au ieşit înguste; or, pălăria cu boruri înguste îmi face faţa rotundă, ceea ce nu-i prea frumos.
— Isprăveşte o dată cu învârtitul ăsta în faţa oglinzii! Nu pot suferi când cineva se tot învârteşte în faţa oglinzii, spuse prichinduţă cu ochi albaştri.
— Păi, atunci de ce au fost născocite oglinzile, după părerea ta? îi răspunse cea cu părul blond.
Aşezându-şi pălăria mult spre ceafă, ea îşi dădu capul pe spate şi mijindu-şi ochii începu să se examineze în oglindă.
Habarnam găsi asta foarte caraghios. El pufni, neputându-şi stăpâni râsul. Îndată prichinduţa cu părul blond sări de la oglindă şi-şi întoarse bănuitoare privirile spre Habarnam.
Însă acesta închise ochii şi se prefăcu că doarme. El le auzi pe cele două prichinduţe cum, străduindu-se să nu bocănească cu tocurile, se apropiară de pat şi se opriră lângă el.
— Mi s-a părut c-a vorbit, auzi Habarnam o şoaptă. Se vede că mi s-a năzărit pur şi simplu. Oare când o să se trezească? De ieri zace fără cunoştinţă.
Celălalt glas răspunse:
— Mierinana nu mi-a poruncit să-l trezesc. Mi-a spus s-o chem de îndată ce se va trezi singur.
“Ce fel de Mierinana mai e şi asta?” se gândi Habarnam, dar nu lăsă să se înţeleagă că aude discuţia lor.
— Ce prichindel viteaz! se porniră din nou şoaptele. Îţi stă mintea-n loc — a zburat cu balonul!
Când auzi că i se spune viteaz, gura lui Habarnam se lăţi singură până aproape de urechi. Însă, brusc, el îşi dădu seama la timp şi-şi reţinu zâmbetul.
— O să vin mai târziu, când se va trezi, continuă vocea. Tare aş vrea să-l întreb despre balon. Dar dacă a suferit o comoţie cerebrală?!
“Nici pomeneală! gândi Habarnam. N-am suferit nici un fel de comoţie cerebrală.”
Prichinduţa cu părul blond îşi luă rămas bun şi plecă. În odaie se făcu linişte. Habarnam rămase încă multă vreme cu ochii închişi, ciulindu-şi urechile. În sfârşit, deschise un ochi şi văzu aplecat asupra sa capul prichinduţei cu ochi albaştri. Prichinduţa îi zâmbi prietenos, apoi se încruntă şi, ameninţându-l cu degetul, întrebă:
— Dumneata întotdeauna te trezeşti aşa? Deschizi întâi un ochi şi pe urmă pe celălalt?
Habarnam încuviinţă printr-o mişcare a capului şi deschise şi celălalt ochi.
— Înseamnă că nici nu dormeai?
— Nu, adineaori m-am trezit.
Habarnam vru să mai spună ceva, însă prichinduţa îşi lipi un deget de buzele lui şi zise:
— Taci, taci! N-ai voie să vorbeşti. Eşti foarte bolnav.
— Ba deloc!
— De unde ştii? Eşti doctor?
— Nu.
— Vezi? Dar vorbeşti. Trebuie să stai cuminte în pat, până vine medicul. Cum te cheamă?
— Habarnam. Dar pe dumneata?
— Pe mine mă cheamă Ochi-albaştri.
— E un nume frumos, încuviinţă Habarnam.
— Mă bucur mult că-ţi place numele meu. După câte se vede eşti un prichindel învăţat.
Chipul lui Habarnam se făcu tot numai zâmbet. Era tare bucuros că s-a găsit cineva să-l laude, pentru că pe el nu-l lăudase nimeni, niciodată, ba dimpotrivă, era mereu ocărât de toţi. Acum nu se afla nici un prichindel pe aproape, aşa că nu-i era teamă că va fi luat în râs pentru că se poartă frumos cu o prichinduţă. De aceea vorbea cu Ochi-albaştri cât se poate de natural şi politicos.
— Dar pe cealaltă cum o cheamă? întrebă Habarnam.
— Care cealaltă?
— Cea cu care vorbeai mai adineauri. Una frumoasă, cu părul alb.
— Ah! exclamă Ochi-albaştri. înseamnă că nu dormeai de mult.
— Nu, am deschis ochii doar pentru o clipă, şi apoi am adormit la loc, imediat.
— Nu-i adevărat, nu-i adevărat! clătină din cap Ochi-albaştri şi-şi încruntă sprâncenele. Înseamnă că dumneata socoţi că nu sunt suficient de frumoasă?
— Nu, da’ de unde! se sperie Habarnam. Şi dumneata eşti frumoasă.
— Dar cine e mai frumoasă dintre noi două, eu sau ea?
— Dumneata… Şi ea. Sunteţi amândouă foarte frumoase…
— Eşti un mincinos fără pereche, dar te iert, răspunse Ochi-albaştri. Pe frumoasa dumitale o cheamă Fulg-de-nea. Ai s-o mai vezi. Şi acum, gata. E primejdios să vorbeşti prea mult. Stai acolo liniştit şi să nu-ţi treacă prin minte să te ridici din pat. Mă duc s-o chem pe Mierinana.
— Cine-i Mierinana asta?
— Mierinana e medicul nostru. Ea o să te trateze. Ochi-albaştri plecă. Habarnam sări imediat din pat şi începu să-şi caute hainele. Vroia să fugă cât mai repede; ştia el că medicilor le place să-şi ospăteze bolnavii cu ulei de ricin şi să-i ungă cu iod, de la care grozav te mai ustură pielea. Nu-şi găsi hainele la repezeală, în schimb dădu peste o păpuşă aşezată pe un mic scăunel, cu spatele rezemat de perete.
Habarnam se gândi să desfacă păpuşa, să vadă ce are înăuntru — vată sau talaş. Uită de haine şi se apucă să caute un cuţit, dar îşi zări imaginea în oglindă. Aruncând păpuşa cât colo, el începu să se strâmbe în faţa oglinzii, cercetându-şi obrazul. După ce se satură de privit, zise:
— Dar frumos mai sunt, şi nici faţa nu mi-e prea rotundă. Chiar atunci se auziră paşi dincolo de uşă. Habarnam se strecură repede în pat şi se acoperi cu pătura. Intrară în odaie Ochi-albaştri cu o altă prichinduţă, îmbrăcată în halat alb, bonetă albă şi ţinând în mână un mic geamantănaş cafeniu.
Prichinduţa avea obrajii dolofani, trandafirii. Ochişorii cenuşii îl priveau sever de după nişte ochelari rotunzi. Habarnam înţelese că aceasta trebuie să fie Mierinana despre care-i vorbise Ochi-albaştri.
Mierinana trase un scaun lângă pat, îşi puse geamantănaşul pe scaun şi clătinând din cap, spuse:
— Ah, prichindeii ăştia! Mereu născocesc tot felul de şotii! Spune-mi, te rog, ce nevoie aveaţi să zburaţi cu balonul? Taci, taci! Ştiu ce-o să-mi răspunzi: că nu mai faci. Aşa spun toţi prichindeii voştri şi după aceea se apucă de alte năzdrăvănii!
Mierinana deschise geamantănaşul şi în odaie se răspândi pe dată un miros de iod sau de alt medicament. Habarnam se ghemui înfricoşat. Mierinana se întoarse spre el şi zise:
— Ridică-te, bolnavule. Habarnam vru să se dea jos din pat.
— Nu trebuie să cobori din pat, bolnavule! spuse cu severitate Mierinana. Ţi-am cerut doar să te aşezi.
Habarnam strânse din umeri şi se aşeză turceşte pe pat.
— Nu trebuie să strângi din umeri, bolnavule, nu-l iertă Mierinana. Scoate limba.
— De ce?
— Scoate limba, haide. Aşa trebuie. Habarnam scoase limba.
— Spune “a”.
— A-a-a, lungi Habarnam.
Mierinana scoase din geamantănaş un mic cornet de lemn, pe care-l lipi de pieptul lui Habarnam:
— Respiră profund, bolnavule.
Habarnam începu să pufăie ca o locomotivă.
— Acum nu respira.
— Hî-hî-hî! o lungi Habarnam, cutremurându-se de râs.
— De ce râzi, bolnavule? Mi se pare că n-am spus nimic hazliu!
— Păi, cum se poate să nu mai respir? întrebă Habarnam continuând să chicotească.
— Să nu mai respiri, într-adevăr, nu se poate, dar să-ţi ţii pentru un minut respiraţia, asta poţi.
— Pot, se învoi Habarnam, şi-şi reţinu respiraţia.
După ce-l examina, Mierinana se aşeză la masă şi începu să scrie o reţetă.
— Bolnavul dumitale are o vânătaie pe umăr, spuse ea către Ochi-albaştri. Du-te la farmacie să-ţi dea un plasture cu miere. Taie o bucăţică de plasture şi aplică-l pe umărul bolnavului. Şi nu-i permite să se dea jos din pat. E în stare să-ţi spargă toată vesela, ba să mai spargă şi capul cuiva. Faţă de prichindei trebuie să arăţi mai multă severitate.
Mierinana îşi ascunse în geamantănaş micul său cornet şi aruncând încă o privire severă spre Habarnam, ieşi din odaie. Ochi-albaştri luă reţeta de pe masă şi zise:
— Ai auzit? Trebuie să stai culcat.
În loc de răspuns faţa lui Habarnam se schimonosi cu tristeţe.
— N-are rost să te strâmbi. Şi să nu-ţi treacă prin minte să-ţi cauţi hainele — sunt bine ascunse de mine, spuse Ochi-albaştri şi plecă luând reţeta cu ea.