Capitolul VI – Cum a conceput Știetot un balon

Ştietot, căruia îi plăcea foarte mult să citească, aflase din cărţi despre ţări îndepărtate şi despre fel de fel de călătorii. Adesea, seara, când n-avea ce face, el le povestea prietenilor săi despre ceea ce citise în cărţi.
Prichindeii se dădeau în vânt după asemenea istorisiri. Le plăcea să asculte despre ţări pe care nu le văzuseră niciodată, dar mai ales îi atrăgeau povestirile despre călătorii, pentru că cei care călătoresc trec prin tot felul de întâmplări nemaipomenite şi aventuri dintre cele mai neobişnuite.
Tot ascultând istorisiri din acestea, prichindeii începură să creadă că ar putea pleca şi ei într-o călătorie. Unii propuseră să o facă pe jos, alţii să plutească pe râu cu bărcile, iar Ştietot propuse:
— Haideţi să construim un balon şi să zburăm cu balonul.
Ideea asta au găsit-o cu toţii excelentă. Până atunci nu zburaseră niciodată cu balonul şi socoteau că ar fi foarte interesant. Bineînţeles, nimeni nu ştia cum se construieşte un balon, dar Ştietot a promis că va chibzui el totul şi le va explica apoi şi lor.
Aşa că Ştietot începu să se gândească. Se gândi trei zile şi trei nopţi şi hotărî să facă un balon din cauciuc. Prichindeii ştiau cum se obţine cauciucul. În oraşul lor creşteau nişte flori asemănătoare cu ficuşii. Dacă faci o crestătură pe tulpina acestei flori, începe să se scurgă din ea o zeamă albă. Zeama asta, numită lichid de cauciuc, se îngroaşă încet-încet şi se transformă în cauciuc, din care se pot confecţiona mingi şi galoşi.
După ce Ştietot a născocit asta, le-a poruncit prichindeilor să adune lichid de cauciuc. Începură cu toţii să care lichidul alb în butoiul pregătit anume de Ştietot. Se duse şi Habarnam să adune lichid, dar se întâlni pe drum cu prietenul său, Peticel, care se juca cu două prichinduţe, sărind coarda.
— Ascultă, Peticel, ce chestie am născocit noi! spuse Habarnam. O să plesneşti de invidie când o să afli, măi frate-miu!
— Ba să ştii că n-am să plesnesc deloc, îi răspunse Peticel. Ce, n-am altă treabă decât să plesnesc?
— O să plesneşti, o să plesneşti! căuta să-l convingă Habarnam. Să vezi ce chestie, frăţioare! Nici în vis n-ai văzut aşa ceva.
— Ei, despre ce chestie e vorba? se interesă Peticel.
— Îndată o să meşterim o băşică plină cu aer şi o să zburăm cu ca departe.
Pe Peticel îl cuprinse invidia. Vrând să se laude şi el cu ceva, spuse:
— Mare lucru, o băşică! Eu în schimb m-am împrietenit cu prichinduţele.
— Cu care prichinduţe?
— Uite, cu ele, spuse Peticel şi le arătă cu degetul pe prichinduţe. Pe asta o cheamă Gâzuţa şi pe asta Ţintişoara.
Gâzuţa şi Ţintişoara stăteau ceva mai departe şi-1 priveau cu îngrijorare pe Habarnam.
Habarnam se uită la ele încruntat şi zise:
— Aha, aşa deci! Dar tu parcă eşti prieten cu mine!
— Sunt prieten cu tine, dar şi cu ele. Una n-o împiedică pe cealaltă.
— Ba o împiedică, răspunse Habarnam. Cine e prieten cu prichinduţele e şi el o prichinduţă. Vreau să te cerţi îndată cu ele!
— De ce să mă cert?
— Îţi cer eu să te cerţi! Altfel o să mă cert eu cu tine.
— N-ai decât, ceartă-te! Mare scofală!
— Uite că mă cert, iar Gâzuţei şi Ţintişoarei tale o să le arăt eu!
Habarnam îşi strânse pumnii şi se năpusti asupra prichinduţelor. Peticel îi tăie calea şi-i repezi un pumn în frunte. Începură să se bată iar Gâzuţa şi Ţintişoara o luară la goană speriate.
— Vasăzică, din pricina acestor prichinduţe mi-ai dat un pumn în frunte? strigă Habarnam încercând să-l lovească pe Peticel în nas.
— Dar de ce le jigneşti? întrebă Peticel împungând cu pumnii în toate părţile.
— Ia uite ce mai apărător s-a găsit! răspunse Habarnam şi-şi izbi prietenul în creştetul capului cu atâta putere, că acesta se clătină şi o luă repede la goană.
— Sunt certat cu tine! îi strigă Habarnam din urmă.
— N-ai decât! răspunse Peticel. Tot tu o să vii primul să te împaci.
— Ai să vezi că n-am să vin! Noi o să facem o călătorie zburând cu băşica plină cu aer!
— O să zburaţi de pe acoperiş – în pod!
— Ba nu, voi o să zburaţi de pe acoperiş în pod! răspunse Habarnam şi plecă să adune lichid de cauciuc.
După ce butoiul se umplu cu lichid, Ştietot îl amestecă grijuliu şi-i porunci lui Piuliţă să aducă o pompă din acelea cu care se umflă roţile de automobil. La aceasta pompă el ataşă un tub lung de cauciuc, turnă peste capătul tubului puţin lichid şi-i porunci lui Piuliţă să dea uşor la pompă.
Piuliţă începu să pompeze şi îndată, din lichidul de cauciuc prinse să se formeze o băşică, la fel cu acelea din spumă de săpun. Ştietot adăuga mereu lichid de cauciuc pe băşica aceasta, iar Piuliţă nu contenea să pompeze aer, astfel că băşica se umfla treptat, tot mai mult, prefăcându-se într-un mare balon.
Ştietot nu mai prididea să adauge lichid de cauciuc pe toate părţile. Atunci el ceru celorlalţi prichindei să-l ajute. Cu toţii se puseră îndată pe treabă. Pentru fiecare se găsi ceva de făcut în jurul balonului, numai Habarnam se tot învârtea, fluierând, de colo-colo. Se străduia să se ţină cât mai departe de balon, îl măsura din când în când cu privirea şi gura nu-i mai tăcea:
— O să crape băşica! Uite, acuşi o să crape! Uf!
Dar balonul nu crăpa ci devenea cu fiecare minut mai mare, tot mai mare. Curând fu atât de umflat că prichindeii erau nevoiţi să se caţere în tufa de alun, din mijlocul curţii, pentru a-l putea unge pe deasupra şi pe părţi.
Lucrul la umflatul balonului dură două zile şi fu întrerupt doar atunci când balonul ajunse de mărimea unei case. După aceea, Ştietot legă cu o sfoară tubul care se afla dedesubtul balonului, pentru ca aerul să nu iasă, şi zise:
— Acum balonul trebuie lăsat să se usuce, iar noi o să ne apucăm de altă treabă.
El fixă cu o frânghie balonul de tufa alunului, să nu-l ia vântul, după care îi împărţi pe prichindei în două grupuri. Primului îi ordonă să adune gogoşi de mătase, de pe care să depene firele şi să facă din ele aţă de mătase. Apoi să împletească din ea o plasă uriaşă. Celuilalt grup Ştietot îi porunci să alcătuiască un coş mare din coajă subţire de mesteacăn.
În vreme ce Ştietot şi prietenii săi erau prinşi cu această muncă, locuitorii din Oraşul Florilor veneau şi priveau balonul uriaş legat de tufa de alun. Fiecare vroia să atingă balonul cu mâna, ba unii încercau chiar să-l ridice.
— Balonul e uşor, spuneau ei, îl poţi lesne ridica doar cu o mână.
— De uşor e uşor, dar după părerea mea, n-o să poată zbura, spuse prichindelul Cărbunaş.
— De ce să nu zboare? întrebară ceilalţi.
— Păi, cum să zboare? Dacă ar putea zbura, s-ar înălţa în sus, dar aşa el stă rezemat de pământ. Înseamnă că, deşi e uşor – e totuşi greu, răspunse Cărbunaş.
Prichindeii căzură pe gânduri.
— Hm! Hm! ziceau ei. Balonul e uşor şi totuşi e greu. Asta-i adevărat. Şi-atunci cum o să zboare?
Încercară să-l iscodească pe Ştietot, dar acesta le spuse:
— Aveţi puţină răbdare. În curând o să vă lămuriţi.
Întrucât Ştietot nu le explică nimic prichindeilor, aceştia începură să se îndoiască şi mai mult. Cărbunaş umbla prin oraş şi răspândea tot felul de zvonuri prosteşti.
— Ce forţă ar putea ridica balonul în sus? întreba el şi-şi răspundea singur: nu există o astfel de forţă! Păsările zboară pentru că au aripi, dar băşica de cauciuc n-are cum să se ridice. Ea poate zbura doar în jos.
Până la urmă nimeni din oraş nu mai credea în năzbâtia asta. Cu toţii nu făceau decât să râdă, se apropiau de căsuţa lui Ştietot, se uitau la balon de după gard şi spuneau:
— Uitaţi-vă, uitaţi-vă! A-nceput să zboare! Ha-ha-ha!
Dar Ştietot nu dădea atenţie acestor ironii. După ce plasa de mătase a fost gata, ci porunci să îmbrace cu ea balonul de sus până jos. Astfel, plasa fu trecută peste balon, acoperindu-l complet.
— Uitaţi-vă! strigară prichindeii de după gard. Vor să prindă balonul în plasă. Se tem c-o să zboare. Ha-ha-ha!
Ştietot ceru prietenilor săi să lege balonul cu o frânghie, pe care apoi s-o treacă peste creanga alunului şi să-l ridice.
Imediat Grăbilă şi Piuliţă se urcară cu funia în alun şi începură să tragă balonul. Asta îi înveseli nespus pe cei ce priveau.
— Ha-ha-ha! râdeau ei. Se vede că ăsta-i un balon pe care trebuie să-l tragi în sus cu frânghia. Cum o să zboare,
Dacă e nevoie de funie ca să fie ridicat?
— Chiar aşa vor face, răspundea Cărbunaş. Ei or să se aşeze pe balon, or să tragă de funie şi atunci balonul o să zboare.
Când balonul fu ridicat de la pământ, plasa de pe marginile sale se lăsă în jos şi Ştietot porunci să fie legat de capetele ei coşul împletit din coajă de mesteacăn. Coşul avea formă pătrată. înăuntru, pe fiecare latură, era prinsă o băncuţă şi pe fiecare băncuţă puteau să încapă câte patru prichindei.
După ce coşul fu legat de plasă în cele patru colţuri, Ştietot anunţă că lucrul la construcţia balonului a luat sfârşit. Grăbilă îşi închipuia că vor zbura imediat, însă Ştietot spuse că mai trebuie pregătite paraşute pentru toţi.
— De ce paraşute? întrebă Habarnam.
— Dacă balonul crapă? În cazul ăsta va trebui să sărim cu paraşutele.
În ziua următoare Ştietot şi prietenii lui fură ocupaţi cu confec-ţionatul paraşutelor. Fiecare dintre ei îşi meşterea singur paraşuta, din pufuleţi de păpădie, iar Ştietot le arăta tuturor cum anume s-o facă.
Locuitorii oraşului vedeau că balonul atârnă nemişcat pe creangă şi-şi spuneau unul altuia:
— O să stea atârnat aşa până o să crape. N-o să zboare niciodată.
— Ei, haide, de ce nu zburaţi? strigau ei de dincolo de gard. Trebuie să zburaţi până ce n-apucă balonul să crape.
— Nu vă neliniştiţi, le răspunse Ştietot. O să zburăm mâine dimineaţă la ora opt.
Mulţi prichindei izbucniră în râs, dar unii începură să aibă îndoieli.
— Te pomeneşti c-or să zboare cu adevărat! îşi spuneau ei. Trebuie să venim mâine să vedem.